Ce moştenesc copiii?

Dac-ar fi să mă lipsesc de toate pe lumea asta, aş face-o pe rând. Uşor şi sistematic. Asta în cazul în care n-aş fi forţată de împrejurări s-o fac imediat, pe loc. Ultimul lucru la care aş renunţa, cu mintea mea de acum, ar fi... sensul. Iertaţi-mi gravitatea tonului, dar chiar am meditat mult la asta şi spun cu toată onestitatea de care sunt capabilă astăzi. Nu cred că aş reuşi să renunţ la sens, fiindcă aş căuta un sens şi în „renunţarea” la sens...

Căutarea sensului în toate a făcut din mine adesea o maşinuţă oarbă la viaţa însăşi, care are această uimitoare calitate: să curgă unde vrea, cum vrea, când vrea...

Am crezut că este necesar să devin mai bună, că este sensul vieţii mele să fac ceva în acest sens. Viaţa mi-a arătat că au fost urcuşuri, care s-au ruinat ca nişte castele de nisip. Totuşi, ce e rău în a-ţi dori să creşti? Nu e nimic rău, ba chiar e atât de firesc că nici nu-ţi dai seama când ai crescut. Eu am încercat prea mult să-mi dau seama.

De trei ani sunt mamă, suntem părinţi, eu şi soţul meu. Nimic neobişnuit până cum. Zilele trecute am avut o re-ve-la-ţie! A venit mama mea la noi. A stat cu noi o săptămână. A trecut destul de mult timp de când nu mai stau acasă la părinţii mei, de când nu mai sunt doar fiica lor şi am avut astfel posibilitatea s-o observ pe mama mea. Cum este ea, o femeie la 65 de ani, trecută prin multe în viaţa asta? Ce îi place, ce gânduri are, cum priveşte cerul? A fost o prezenţă discretă, nobilă, înţelegătoare. Mi-a brodat un îngeraş pe o pernă. M-am întrebat în acest răstimp de o săptămână dacă semăn întrucâtva cu mama mea. Mi s-a părut că ea este mai liniştită, mai împăcată... mai bine... decât mine. M-am întrebat atunci, de unde această furtună, aceasta măcinare, acest chin în sufletul meu, pe care-l cunosc de când m-am născut? Am înţeles brusc şi definitiv în momentul în care mi-am pus întrebarea:

Oameni buni, copiii nu moştenesc mamele sau taţii, sau bunicii... separat. Ei moştenesc relaţiile. Şi ştiu de ce. Pentru copil, mama şi tata este un singur organism.

Când sunt şi bunicii aproape, mama-tata-bunicii sunt un singur organism. Dacă acest organism ştie, învaţă, înţelege cum să relaţioneze, copilul moşteneşte această ştiinţă. Dacă nu, moşteneşte neştiinţă... Dacă acest organism se bucură să fie, copilul moşteneşte bucuria de a fi. Dacă acest organism se chinuie să fie, copilul moşteneşte acest chin de a fi... Am cunoscut mai ales neştiinţă, mai ales durerea, mai ales chinul de a fi... Dar, am crescut, pe nesimţite! Pur şi simplu... şi sensul e aici, în fiecare clipă şi nu e nevoie să mă încordez să-l înţeleg. Se face singur înţeles, când vrea, unde vrea, cât vrea! Mulţumesc, Doamne!

Mulţumesc, Mamă, pentru fărâmă din cerul tău. L-am văzut!...

Şi pentru îngeraşul brodat pe o pernă ...