Dă-ne, Doamne, unitate
În istoria românilor singura armă cu care au reuşit să-şi ţină duşmanii departe a fost credinţa. Asta, pentru cei care-şi cunosc istoria , ca să nu-i repete greşelile.
Acum, când faţa Europei se schimbă definitiv, democraţia îşi face bagajul iar civilizaţia creştină are sabia la gât, numai cine nu vrea nu vede biciul lui Dumnezeu pe spinarea necredinţei. Cum spune părintele Arsenie Boca în Cărarea Împărăţiei: „ Când nu mai răspund oamenii la chemarea dragostei lui Dumnezeu, dau de asprimea dreptăţii Sale, când, spre pedepsirea răutăţii, îngăduie războaiele. Atunci viaţa oricui se află în primejdie de moarte ...”.
Ce soluţie au românii şi, în definitiv, întreg acest continent creştin descreştinat şi umblând după himere contra naturii ? Nu puteam găsi un răspuns mai bun decât unul ajuns până la noi din străbuni şi exprimat printr-una din cele mai fine expresii ale credincioşiei sufletului românesc din Ardeal, priceasna. Cu permisiunea autorului – poporul român – vă pun la suflet acest sfat strămoşesc de mare actualitate:
„De ce mă urăşti tu, frate, tot mereu ?
Tu nu ştii c-avem acelaşi Dumnezeu ?
Eu ţi-s frate, tu-mi eşti frate, în noi doi un suflet bate, de român,
Iar în cer avem acelaşi bun Stăpân.
De ce oare nu mai vrem ca să ne ştim ?
Că din veac am fost aceiaşi buni creştini.
Toţi românii laolaltă n-am avut decât un Tată, sus în cer,
Iar în lume am avut un singur ţel.
Şi-am avut şi-o mamă bună pe pământ
Biserica strămoşească, orişicând,
Şi la bine şi la rău ne-a ţinut la sânul său, ne-a iubit,
Ca şi Întemeietorul ei cel Sfânt.
Crezi tu, frate, că părinţii-s bucuroşi
Când copiii între ei sunt mânioşi ?
Tu, române, ce-ai cu mine, că şi eu-s român ca tine, ori nu ştii
Că străinii nu vor pace-ntre copii?
Când necazurile ne-au împresurat,
În biserici împreună ne-am rugat.
Astăzi, când e libertate, ne urâm frate cu frate, fraţi români !
Nici părinţii cu-ai lor prunci nu sunt mai buni.
În numele dragostei de Dumnezeu
Oare cum se poate face atâta rău ?
Pentru un licăr de credinţă e atâta suferinţă, dezbinări
Între fraţi ce se iubeau până mai ieri.
Stăpâniţi, românilor, de acelaşi dor
Să fim iarăşi doar o turmă şi-un Păstor.
Doamne Sfinte şi-ndurate, dă-ne iarăşi unitate, cum a fost
De când ne-am născut creştini după Hristos!”
Pare valabil pentru întreg continentul aflat în somnul cel de moarte al profundei sale crize morale, sursa tuturor crizelor economice, sociale, politice, de securitate, instituţionale şi câte or mai fi fiind ele. E la vedere cum fără dreaptă judecată, violenţa escaladează, absurdul în numele securităţii aşişderea, extremismul îşi ascute ghearele, războiul, unul modern, necunoscut, joacă în buiestru. În istoria românilor singura armă cu care au reuşit să-şi ţină duşmanii departe a fost credinţa. Asta, pentru cei care-şi cunosc istoria , ca să nu-i repete greşelile.
