Sihăstria în culorile toamnei

Am greșit mult timp față de acest anotimp. Îl puneam cam la coadă în ierarhia sezonieră. Asociam toamna numai cu ploi încete și lungi, cu zile mohorâte și cețuri reci, cu copaci despuiați și cer brăzdat de vânturi. Cum le poți pune pe acestea toate alături de prospețimea primăverii, cireșele de mai, căldura de iulie și puritatea nostalgică a nămeților de Crăciun, cu colinde și zurgălăi?

De la o vreme am început însă a crede că i s-ar cuveni ceva mai mult. Și am văzut în toamnă nu Cenușăreasa vremii, ci anotimpul – cum să-i spunem – poate al rodirii? Nu este oare acum momentul în care adunăm rodirea din împreună-lucrarea ostenelii omului și a binecuvântării Domnului?

Dacă am transpune anotimpurile pe scara vârstei omului, toamna ar veni cam la perioada maturității absolute, după ce a trecut de mult entuziasmul făuririi familiei și a viitorului copiilor, în pragul ieșirii din activismul febril și cel al grijilor mărunte. E vremea culegerii. E timpul punerii la adăpost pentru alte timpuri, mai puțin roditoare. Acum se face un bilanț, și o cernere, poate. Unii sunt din breasla furnicilor harnice, alții din tagma greierilor. Unii se bucură tihnit, alții se uită înapoi cu mâhnire, supărare pe viață, alții nici nu vor să se mai uite...

Gândesc acum și la alte rodiri, culegeri și tihnite bucurii. Cum se va simți cineva care o viață întreagă L-a avut în vedere pe Domnul la început și sfârșit de zi, la punerea și la ridicarea de la masă? Cineva, a cărui săptămână a început fără abatere acolo, în Casa Lui, a Stăpânului, în ziua de duminică? Cineva, care, an de an, L-a primit în casa sufletului primenit, prin Cuminecătura sfântă, în răstimpuri hotărnicite? O, da, adevărată tihnă vor culege aceștia! Una de care, în șuvoiul vremii și a anotimpului vârstei în care ne găsim acum, nici măcar de frânturi din ea nu prea avem des parte.

M-aș bucura să tindem și să așteptăm cât mai mulți, cu nădejde și încredere în Domnul, și această toamnă. Nu aceea a mohorîtelor și încețoșatelor clipe și a singurătății veștejirii gândurilor, ci aceea a odihnei tihnite, a poposirii în mijlocul celor dragi sufletului tău sub adumbrirea aceluiași Duh.

Îmi este tare drag acest cuvânt, „a umbri”. Arhanghelul Gavriil i-a adus Preacuratei vestirea că puterea Celui Preaînalt o va umbri. Parafrazând primele versuri ale unui poem de Nichita Stănescu – cu buna-cuviință datorată Domnului, față de această îndrăzneală – aș dori să pot spune atunci, cu bucurie: A venit, a venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva, dar nu cu umbra unui copac, ci mai bine, mai bine cu umbra Ta!