O naștere din fecioria Bisericii
Un prunc nou stă să se nască. Nu din pântec de maică, ci din mormânt. Și din Fecioria Duhului.
În mormânt cu trupul...
Bine acoperit de faldurile negre ale mantiei Părintelui, un prunc alb stă să se nască. Nu din pântecele vreunei maici ci direct din mormânt. Un mormânt negru dar atât de acoperitor... Nu e frig acolo, ba chiar vă încredințez că e cald chiar și bine foarte. Un mormânt de viață dătător...
În iad cu sufletul, ca un Dumnezeu...
Plecat în chipul Crucii dinaintea iereului, pruncul ce stă se nască adulmecă cu nările mireasma podelei bisericii. Bună prietenă, ea, podeaua bisericii, ne va ține departe de iadul fără de Dumnezeu. Bună însoțitoare a lacrimilor de pocăință, ea adună harnic motive să prindem mâna Celui ce stă să învie, cu moartea pe moarte călcând.
În Rai cu tâlharul...
Aici e partea cea mai grea, dar și cea mai ușoară. Să vrei viață pustnicească... E ca și cum ai fenta toate grozăviile lumii printr-un singur salt peste hăul nemintios al lumii. E curată hoție, de acord, dar e atât de frumos și de curat și de simplu... Căci acesta partea cea bună și-a ales.
Și pe scaun împreună cu Tatăl și cu Duhul...
Bine înfășat în rânduri de haine, acoperăminte peste acoperăminte, platoșe peste platoșe, coconul proaspăt născut este așezat în strană, în scaunul de-a dreapta Tatălui. Printre fețe grave, imne solemne, clătinări de cap înțelepte sau zâmbete largi, poate descoperi cu uimire că stă din nou să se nască. O naștere mai grea, mai profundă decât cea prin care tocmai a trecut. O Naștere din fecioria Bisericii, a mănăstirii, a ascultării, răbdării și neagonisirii de rele. O naștere din Fecioria Duhului ce stă întotdeauna de-a dreapta Crucii. Și a Cărei împărăție nu va avea sfârșit...
