iubirea de Dumnezeu

Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăște, mincinos este!

Eu iubesc pe cei ce Mă iubesc și cei ce Mă caută Mă găsesc.

Nu iubiţi lumea, nici cele ce sunt în lume. Dacă cineva iubeşte lumea, iubirea Tatălui nu este întru el; pentru că tot ce este în lume, adică pofta trupului şi pofta ochilor şi trufia vieţii, nu sunt de la Tatăl, ci sunt din lume. Şi lumea trece şi pofta ei, dar cel ce face voia lui Dumnezeu rămâne în veac.

Sufletul care a cunoscut pe Domnul nu se teme de nimic, afară de păcat, și îndeosebi de păcatul mândriei. Sufletul știe că Domnul ne iubește, iar dacă Dumnezeu ne iubește, de ce să ne temem?

Frica de Dumnezeu este o stare de început, dar asta nu înseamnă că ea încetează vreodată. Ea este întoarcerea omului spre Dumnezeu, simţirea măreţiei şi sfinţeniei lui Dumnezeu, dorirea lui Dumnezeu Însuşi, Care să fie al meu. Frica de Dumnezeu are o felurime de înțelesuri. Frica începătorului înseamnă tremuratul inimii mele înaintea înfricoșătorului Dumnezeu, pe care-L simt ca „periculos” și nu știu ce să fac. Tremur cum tremura Adam și Eva și s-au înfricoșat și s-au ascuns. Această frică însă o face să se sfârșească iubirea. Așadar, iubirea este îndrăzneală și alungă frica celui lipsit de îndrăzneală. „Iubirea scoate afară frica” nu se referă la frica începătură a înțelepciunii, ci la cea cea decurge din vrăjmășia, din lipsa îndrăznelii și a bunei conștiințe. Când iubesc pe Dumnezeu, atunci îmi plec capul, mă robesc Lui și dobândesc îndrăzneală.