„Terapia prin tenis, metoda Simona Halep”

De o jumătate de an încoace, ne topim după Simona Halep ca untul pe pâinea prăjită. Şi pe bună dreptate. Simona a apărut ca o tornadă, în mijloc de mai, pe lacul liniştit al aşteptărilor noastre îndelung frustrate şi ni le-a luat pe sus, în trombă, depăşindu-le cu vârf şi îndesat.

Apariţia ei ne-a lăsat euforici pe toţi. Pe cei care sunt inside şi pe cei care privesc din afară, pe cei care cunosc şi pe cei care cunosc mai puţin, pe cei care iubesc tenisul pentru că îl iubesc şi pe cei care iubesc sportul pentru că este cool, pe cei care adoră să se scalde în lumina pe care o răspândeşte un campion şi pe cei care îşi adoră ţara, pe cei care sunt gata să susţină valorile, indiferent de domeniul în care se manifestă ele, şi pe cei care sunt dependenţi de sentimentul victoriei. Pe toţi, isprăvile Simonei din 2013 și din început de 2014 ne-au lăsat cu zâmbete largi pe chipuri şi mustăcind de fericire.

"Uite, dom'le, că şi la noi se poate". Facem surfing, încântaţi, pe coama acestui val de mulţumire, pentru că, hai s-o spunem, victoriile acestei jucătoare de tenis, ridicate din rândul nostru, funcţionează ca un soi de terapie, venită să ne vindece de tot ceea ce nu ne mai convine la noi.

Ne-a făcut terapie împotriva imaginii de sine urâte, demoralizante, pe care o cărăm după noi prin lume, legată de conştientul nostru colectiv ca o tinichea zdrăngănitoare. Ceea ce s-a întâmplat cu Simona în acest an, această poveste frumoasă, cu happy-ending, este contrazicerea perfectă a tuturor stereotipurilor care ni se servesc despre noi înşine şi pe care, din lipsă de ceva curaj, ni le asumăm şi le ducem mai departe, dând neputincioşi din umeri. Nu o să le amintesc, mă tem că m-aş îngloda în ele. O să spun doar că imaginea pe care a proiectat-o Simona a fost tot ceea ce ni se repetă, de atâta amar de vreme, prin diverse medii, că noi, românii, NU putem fi. Printre altele, serioşi, eficienţi şi muncitori.

Mai mult. Performanţa Simonei pare să înceapă să ne vindece de pesimismul morbid pe care îl afişăm atunci când ne raportăm la jucătoarele şi jucătorii noştri. Am mai spus-o şi o repet, una dintre cele mai interesante experienţe la tenis este să asculţi ceea ce spun oamenii din tribune – da, e unul dintre elementele care face ca tenisul privit de pe canapea şi tenisul privit de la faţa locului să fie două realităţi total diferite. Continuarea articolului aici.

Părintele nostru stareț amintește nu de puține ori cât de mult putem învăța din seriozitatea și abnegația cu care se pregătesc sportivii de performanță.
Nu știm cum va evolua Simona Halep mai târziu. Cert este că acum Simona este o carte de vizită pentru România. Cum, necum, rânduiește Domnul să se mai știe și altceva despre țara noastră, de care să nu ne fie rușine!