Părintele Ionel Maloş – o icoană vie în sufletele celor care l-au cunoscut

Sunt oameni care rămân veşnic în inimile noastre pentru dragostea, dăruirea şi râvna cu care au ştiut să slujească aproapelui. Părintele Ionel Maloş, un astfel de om de excepţie, şef de promoţie al Seminarului de la Neamţ, paroh al parohiei Laura din oraşul Vicovu de Sus şi protopop al Protoieriei Rădăuţilor, a fost un preot ales de Dumnezeu, care şi-a iubit enorm enoriaşii, preocupat, „cu vreme şi fără vreme”, să zidească biserici vii în sufletele acestora. „Mai am de zidit doar biserica din sufletul meu…”, scria Părintele în însemnările sale.

Timp de aproape un sfert de veac, cu toată dragostea şi priceperea a lucrat cu toată jertfelnicia şi responsabilitatea sacerdotală pentru zidirea sufletească a păstoriţilor săi, pe care i-a slujit şi i-a iubit cu o râvnă şi o dragoste rar întâlnite. A rămas legat sufleteşte permanent de Mănăstirea Putna, acolo unde a slujit de foarte multe ori, chiar şi ca preot de mir, încercând să suplinească şi să împlinească nevoia de slujitori cu care mănăstirea se confrunta în timpul regimului comunist, aflându-se într-o strânsă legătură sufletească şi de prietenie cu arhim. Iachint Unciuleac, stareţ al Putnei până în anul 1998, cât şi cu actualul stareţ, arhim. Melchisedec Velnic. Biserica lăurenilor, în care cu mare vrednicie a slujit timp de aproape 25 de ani, supranumită şi "Catedrala de lemn a Moldovei", a fost de câteva ori înnoită şi adăugită (mărită), osteneli care, de fiecare dată, au fost binecuvântate de IPS Pimen, Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor, cu care, de asemenea, s-a aflat într-o foarte caldă relaţie, încă înainte să fie rânduit ca protopop al Protopopiatului Rădăuţi.

Ca fiu al plaiurilor a ceea ce a mai rămas din ce reprezenta odinioară "dulcea Bucovină", după anul 1990, s-a îngrijit şi de fraţii noştri, preoţi şi mireni de acelaşi neam, limbă şi credinţă cu noi, aflaţi acum dincolo de fruntariile ţării, în zona Bucovinei de nord, cu care a creat şi întreţinut o relaţie de colaborare duhovnicească şi de frumoasă şi trainică prietenie. L-am însoţit pe părintele Ionel la una dintre "ieşirile" dincolo de nedreapta graniţă a Vicovului, la o sfinţire de biserică, în anul 1992, constatând uşor şi cu multă bucurie cât de mult era iubit, respectat şi apreciat, nu numai la Laura şi la Putna, dar şi în Crasna românească din actuala Ucraină.

Părintele a trecut la Domnul într-un tragic accident petrecut pe şoseaua Suceava – Rădăuţi, în 29 iunie 2004. În acea zi slujise Sfânta Liturghie în Cetatea de scaun a Sucevei şi însoţise o vreme grupul de pelerini care au refăcut pe jos drumul de la Suceava la Putna, nevoinţă dedicată prăznuirii a 500 de ani de la mutarea la Domnul a Sfântului Voievod Ştefan cel Mare. În timp ce se implica în activităţile de pregătire a acestui important eveniment, Părintele Ionel le-a spus celor apropiaţi: „Orice s-ar întâmpla, caravana trebuie să continue!”

Părintele Ionel Maloş va rămâne în amintirea tuturor ca un slujitor de excepţie al sfintei noastre Biserici. A întrunit toate calităţile necesare unui slujitor al sfântului altar: bun slujitor (avea şi o voce deosebită), cunoscător al muzicii psaltice şi liniare, bun predicator, gospodar la parohie şi la Protoieria Rădăuţi, om cuminte şi aşezat, un bucovinean veritabil de care toţi cei care l-am cunoscut ne vom aminti întotdeauna cu dragoste, cu respect şi emoţie. Părintele Ionel Maloş va fi pomenit după toată rânduiala în ziua de 29, dar şi în ziua de 30 iunie, la biserica parohială din satul Laura lângă care îşi doarme somnul de veci, până la obşteasca Înviere.

Viorica Cenuşă, fiică duhovnicească a Părintelui Ionel mărturisește:

- Părintele Ionel o fost ca tatăl meu adevărat! Până îmi iese sufletul, eu una mă rog pentru dânsul, mi-o fost tată adevărat, Părintele cel mai scump şi mai drag! M-o ajutat tare mult, el ştia toată situaţia mea… Aveam o pensie tare mică şi Părintele zicea: „Eu îţi aduc lemnuţe gata tăiete, ţi le trimit!”. De multe ori, când miruia, şi în biserică, la tot postul, el îmi punea vreo doi bani în buzunar.

Tare umblam la biserică, şi el totdeauna mă blagoslovea pe cap. Şi tot murea lumea pe aicea într-un rând, şi ziceam: „Părinte, cred că vine amu şi la mine…” „Nu”, zice, „când oi spune eu, atuncea să vie la dumneata, că pe urmă eu nu mai am cui da un bănuţ!”. El tot zicea: „Dumneata să te rogi şi pentru mine, că ştiu eu rândul dumneatale”.

Când o fost soţul meu bolnav, Părintele vinea de două ori pe săptămână şi-i făcea rugăciune lui. Da’ el n-o fost mult, că numai şase săptămâni o fost bolnav. Şi Părintele o venit dimineaţa, de noapte o venit aicia la noi. Zice: „Bădiţă George, am mai venit la dumneata, te superi?” „Nu mă supăr, tare mă bucur, Dumnezeu să-ţi deie sănătate!”. Şi el s-o dus, i-o făcut rugăciune şi soţul meu o spus: „Părinte, amu vreu ceva de la dumneata”. „Da, bădiţă George, spune!” „Vreu să-mi dai o ţâră de aghiasmă cu mânuţa dumneatale”. O luat Părintele şi i-o dat aghiasma. Apoi zice: „Amu mai vreu ceva: vreu să mă pupi de drum”. Da, Părintele s-o pus în genunchi, l-o pupat – şi într-acea zi o şi murit soţul meu. L-o pupat Părintele, şi aşa o plâns!…
- Îl regretaţi mult?
- Eu am plâns când o murit mama mea, tatăl meu, am avut fraţi morţi, dar n-am mai plâns pe nimeni atâta cât l-am plâns pe Părintele Ionel! Şi cât m-am rugat: „Aşază-l, Doamne, în Împărăţia Ta cea veşnică!”.

Odată ştiu că l-am visat. O venit la mine şi o zâs: „Mătuşă Viorică, nu fi atâta de supărată şi nu plânge. Dumneata să te rogi, dar să te rogi şi pentru băieţii mei, să te rogi pentru ei cum te-ai rugat pentru mine”. Şi mai zâce: „Am să am grijă de aici, niciodată să nu duci lipsă de nimic”. Uneori mă gândeam: „Doamne, aşa mi-ar trebui mie ceva!”, şi ceea ce mă gândeam, în ziua aceea primeam. Vinea cineva şi aducea. Mă puneam în genunchi şi începeam a plânge: „Doamne, Iisuse!” ori ziceam: „Dumneata, Părinte, îmi trimiţi, tot ai grija mea!”.

- Mătuşă Viorica, cum era Părintele la spovedanie?
- Eu umblam la Sihăstria, şi vreo şapte ani am umblat tot acolo şi m-am mărturisit, şi umblam tare des, de multe ori pe vară mergeam. Omul meu îmi da voie. Vecinii ziceau: „Ce-o laşi să se ducă la mănăstire, că asta se face amu maică!”. Da’ el spunea: „Să ştiţi voi, ce femeie am eu de când ea umblă la Sihăstrie, e ca îngerii!”. Când am fost ultima dată la Sihăstrie, îmi spune duhovnicul Paisie (Olaru), poate aţi auzit: „Soră Viorică, eu te dezleg de amu să te mărturiseşti la dumneata în sat, că vă vine un duhovnic că nici n-aţi avut şi nici nu ştiu dacă veţi avea. Şi să te mărturiseşti la dânsul. Şi apoi, când nu te vei mai spovedi la dânsul, să te spovedeşti la urmaşul lui”. După acele vorbe o venit în sat la noi Părintele Ionel Maloş. Acum mă spovedesc la feciorul lui… Gândiţi-vă ce o putut să-mi spuie Părintele Paisie!
- Dar cum vă simţeaţi când vă mărturiseaţi la Părintele Ionel?
- Parcă stam în faţa unui înger! Da, eu când am vinit prima dată acasă şi i-am spus soţului meu ce preot ne vine, i-am spus: „Măi Gheo, la noi nu vine un preot, la noi vine un îngeraş!”. Şi „îngeraş” i-o zis şi el până o murit, atât de tare l-o iubit!

Şi astăzi, la doisprezece  ani de la despărţirea de Părintele Ionel, atât sătenii din parohia Laura și dimprejur, cât şi preoţii apropiaţi sfinţiei sale îl pomenesc în rugăciuni şi deapănă amintiri despre cel ce i-a ajutat de atâtea ori în necazuri, despre cel ce s-a dăruit pe sine pentru realizarea nenumăratelor jertfe în folosul aproapelui.

Sursa: www.familiaortodoxa.ro, www.doxologia.ro