O șansă la viață!

Cineva m-a rugat să scriu câteva cuvinte despre adopţia de copii, pentru a încuraja aceas­tă imensă binefacere. De ce să scriu eu despre asta? Pentru că am făcut acest gest. Nu o dată, ci de două ori! De ce să adopţi un copil? Ca să faci un gest frumos, ca să faci un bine, din milă, din simţ civic?... Nu! Să adopţi un copil din iubire! Numai şi numai din iubire!
Cine nu iubeşte copiii, cine nu e capa­bil să dăruiască iubire, cine nu e capabil de sacrificiu pentru alţii, cine nu ştie să se uite pe sine, pentru a se dărui total, să nu adopte un copil! Dar cine ştie că poate face toate acestea să se ducă într-un centru de plasament şi Dumnezeu va îndrepta spre el copilul destinat să-i umple viaţa. Nu-1 alegi tu pe el, te alege el pe tine.
Şi, din primul moment, de cum l-ai luat în braţe, ştii că va deveni raţiunea ta de a trăi. E greu să spui ce simţi atunci! Am trecut de două ori prin aceste mo­mente, dar e ceva atât de profund, încât cuvintele sunt neputincioase.
Primul copil a fost o fetiţă abia năs­cută. Dumnezeu mi-a arătat cu două săptămâni înainte semnele că ea va intra în viaţa noastră. Am visat-o! M-am visat în maternitate, că am născut uşor şi stă­team între doctoriţe, în picioare, cu o fată frumoasă în braţe. M-am trezit din somn râzând. I-am povestit soţului ce visasem.
Peste două săptămâni, m-au chemat la maternitatea din oraş, unde fuseseră abandonaţi şase copii, mamele fugind din spital. Cinci băieţi şi o fată! Şi fata aceea superbă, după trei zile, era în casa noastră: cadou de ziua mea de naştere, cadou de ziua mea de nume, cadou de ziua căsătoriei noastre. Cui nu crede în destin, îi spun eu să creadă!
De 21 de ani, această minune e viaţa, destinul şi raţiunea noastră de a trăi! Este frumoasă, deşteaptă, talentată, pentru că paşii ei au fost însoţiţi de iu­birea noastră imensă, de grija noastră imensă, de prezenţa şi sprijinul nostru permanente. Şi fiecare clipă dăruită de ea în viaţa noastră este o mare bogăţie!
La doi ani după prima adopţie, în vizită la un centru de plasament, de Crăciun, cu daruri şi dulciuri pentru copiii de acolo, Dumnezeu mi-a oprit privirea asupra unui băieţel de patru ani şi jumătate care, atunci când fetiţa de lângă el mi-a mai cerut tort, el i-a dat farfuria lui.
Acest gest i-a schimbat destinul lui, dar şi nouă, pentru că, de atunci, a intrat în viaţa noastră şi nu va mai pleca niciodată. Este băiatul nostru pentru totdeauna. Dumnezeu ni i-a trimis, Dumnezeu ne-a netezit drumul adopţiei lor, Dumnezeu ne-a ajutat mereu să le putem fi părinţi!
Am fost norocoşi. Viaţa noastră s-a împlinit prin prezenţa copiilor noştri. Nimic nu e mai greu în viaţă decât să fii părinte! Dar nimic nu e mai frumos în viaţă, decât să fii părinte! E multă teamă, e multă grijă, sunt multe spaime, sunt multe obstacole, dar este atât de minu­nat; atât de multe momente de satisfac­ţie, de împlinire, de iubire! Este păcat să treci prin viaţă şi să nu trăieşti. Citiți continuarea, în „Revista pentru viață”.