Să mergem iarăși cu duh arzând în viaţa duhovnicească

- Preasfințite Părinte, Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă, în Epistola către Galateni: „Purtaţi-vă sarcinile unii altora” Galateni 6:2. Cum să înțelegem acest cuvânt?

- A purta sarcinile unii altora înseamnă a înţelege că nu suntem singuri pe pământ şi că nu suntem noi cei care avem cele mai mari probleme, cele mai mari greutăţi. Când Sfântul Pavel îi îndemna pe creştinii din Galata să-şi poarte sarcinile unii altora, nu făcea alceva decât să-i îndemne la o trăire a credinţei într-un duh de comuniune. Dar acest cuvânt al Sfântului Pavel este valabil şi în zilele noastre, şi are putere până la sfârşitul veacurilor. Nu se schimbă Sfânta Scriptură după timpuri şi după oameni. Acest îndemn poate fi împlinit în societatea de astăzi, cu ajutorul lui Dumnezeu. Nici un sfat, nici un îndemn, nici o poruncă dumnezeiască nu poate fi pusă în lucrare decât cu ajutorul lui Dumnezeu.

O sarcină poate să fie o boală a cuiva, o neputinţă, o problemă, o durere sufletească, chiar un păcat, o patimă. A purta sarcinile unii altora se poate referi la un spectru foarte larg. Îmi vine acum în minte câte sarcini, câte poveri nu poartă mama de la copiii ei; la fel, un Părinte duhovnicesc poartă sarcinile fiilor săi pe care îi are spre îndrumare, neputinţele lor, scăpările lor, căderile lor. Numai atunci poate să fie Părinte duhovnicesc, dacă pune şi el umărul la jugul pe care îl duce fiul său duhovnicesc. Dar nu numai un Părinte duhovnicesc, ci în mănăstirile de maici şi o maică duhovnicească, cea care are ucenice spre povăţuire. Sau, de pildă, într-un birou al unei companii multinaţionale: să fii alături de cineva care ştii că are acasă o greutate, să-i spui un cuvânt bun, un cuvânt de mângâiere, să te uiţi cu ochi înţelegători atunci când, poate, a întârziat dimineaţa, nu să-l mustri. În fel şi fel poate fi înţeles şi aplicat îndemnul Sfântului Apostol Pavel şi în societatea de astăzi, „purtaţi-vă sarcinile unii altora”.

- Și totuși, în societatea de astăzi se pare că ne uităm mai mult înspre noi şi mai puţin la problemele celor din jurul nostru – nu mai avem răgaz pentru a-i înţelege, pentru a-i ajuta...

- Pe de o parte, aşa ar părea, în sensul că nu de puţine ori suntem îndemnaţi de cele ce se întâmplă în jurul nostru să adoptăm atitudini individualiste, atitudini egoiste, mai ales dacă am avut, poate, nişte experienţe de trădări, dacă ne-am pus încrederea într-o persoană, şi respectiva persoană s-a dezis de noi la un moment dat. Sau poate ne-am pus încrederea într-un sistem, ne-am pus încrederea într-un partid politic, sau într-un lider, şi dacă şi azi, şi mâine, în chip repetat am fost dezamăgiţi, atunci există şi tendinţa aceasta de repliere şi de întoarcere mai mult spre sine.

Şi în viaţa duhovnicească se poate întâmpla acest lucru. Există chiar un pericol al comunităţilor creştine să devină comunităţi închise, comunităţi care să nu se deschidă spre lume, să manifeste o anatemizare a oamenilor care nu sunt aproape de Biserică, şi atunci există şi un egoism duhovnicesc.

Pe de altă parte, mă gândesc la faptul că egoismul este, până la urmă, o formă inspirată de cel rău. Să ne aducem aminte că diavolul nu uneşte, ci dezbină, pentru ca oamenii, singuri fiind, să fie mai vulnerabili în faţa atacurilor ce vin din partea lui, să fie mai vulnerabili şi în faţa problemelor cu care se confruntă în mod obişnuit în societate. Dar nu cred că este o situație generalizată, în sensul că, gata, acum toată lumea este departe de ce ar vrea Dumnezeu, adică să trăim unii cu alţii în duhul dragostei de Dumnezeu şi în duhul dragostei de aproapele. Trebuie să fim conştienţi că pericolul acesta al individualismului, al egoismului, al trăirii numai pentru sine, al iubirii de sine, păcatul acesta pe care îl înfierează atât de mult Părinţii filocalici poate să fie mai prezent în zilele noastre, dar Dumnezeu este cu noi şi putem să trecem şi să lucrăm aşa cum vrea El, inclusiv în anii celui de-al doilea deceniu al mileniului al treilea.

„Să-l iubim pe aproapele
aşa cum îl iubeşte Dumnezeu”

- Vorbeaţi de duhul dragostei. Cum să ajungem să-l iubim pe aproapele nostru ca pe noi înşine, mai ales atunci când cel de lângă noi ne înşeală aşteptările?

- Din nefericire, noi îl iubim pe aproapele nostru având în minte nişte criterii omeneşti. Iubirea de aproapele este o poruncă dumnezeiască, adică noi ar trebui să ajungem în așa fel încât, indiferent cum se prezintă el în faţa ochilor noştri, indiferent cum se prezintă el în societate, noi să-l iubim aşa cum îl iubeşte Dumnezeu. Aceasta este ţinta. Dacă ne-au zis Părinţii că iubirea lui Dumnezeu faţă de cel mai mare păcătos este mai mare decât iubirea celui mai mare sfânt faţă de Dumnezeu, înseamnă că iubirea la care avem noi acces este una nelimitată. Dar noi, din păcate, ne raportăm la aproapele cu criterii pur omeneşti.

Şi mai este ceva: partea a doua a celei mai mari porunci din Lege, „Iubeşte-L pe Dumnezeu din tot sufletul tău, din toată inima ta, cu tot cugetul tău, cu toată puterea ta şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi” cf. Marcu 12:30-31 – deci, iubirea aceasta din partea a doua are un termen de comparaţie: „ca pe noi înşine”. Cred că, nu în puţine cazuri, noi nu ne iubim pe noi înşine. Felul cum ne comportăm, felul cum ne îngrijim de viaţa noastră duhovnicească arată că, de fapt, nu ne iubim pe noi înşine, ci ne urâm pe noi înşine. Iubirea de sine, ca patimă, este până la urmă o ură de sine. Şi atunci, dacă noi nu ne iubim pe noi înşine aşa cum ar vrea Dumnezeu să ne preţuim și sufletul, şi trupul, înseamnă că nu ştim nici cum să-l iubim pe aproapele, mai ales dacă aproapele ne-a rănit.

Într-adevăr, a ajunge să iubeşti această persoană este un lucru greu, dacă nu aproape imposibil. Dar noi, repet, nu-l iubim pe aproapele cu puterile noastre, nu ţinem la el pornind de la nişte sentimente omenești. Şi există etape în a-l iubi pe aproapele în cazul în care am fost răniți. Prima etapă este să nu răspundem cu aceeaşi măsură, adică să nu ne răzbunăm, să nu-i întoarcem răul cu rău, pentru că atunci doar înmulţim răul. Nu se neutralizează ceva decât cu opusul lui. Deci, într-o primă etapă, să nu răspundem la rău cu rău. Apoi, să ne rugăm când vedem că nu putem să-l iubim – sau, mai grav, nu putem să-l vedem în faţa ochilor, sau dacă ne gândim la el ne cuprind sentimente de înverşunare împotriva lui, de ură uneori somatizată. Sunt sigur că mulţi dintre noi ne aducem aminte că am simţit, aşa, ca o gheară în stomac atunci când nu-L aveam pe Dumnezeu în minte şi eram puşi în faţa unei fapte de trădare, mai ales din partea celui la care am ţinut. Deci, când simţim toate acestea, să ne îndreptăm spre Dumnezeu: „Doamne, mi-ai spus să-l iubesc pe aproapele meu. Vezi că nu pot să-l suport, învaţă-mă Tu cum să-l iubesc, dă-mi Tu din iubirea Ta!”. Să-l citim pe Sfântul Siluan Athonitul, care atât de mult subliniază lucrul acesta, că iubirea de vrăjmaşi este o etapă absolut necesară în apropierea faţă de Dumnezeu.

Concluzia este că nu putem iubi cu puterile noastre, dar măcar să ne străduim să nu urâm, să nu ne răzbunăm. Putem să ne rugăm pentru cei care ne-au rănit, pentru cei care ne-au trădat, pentru cei care ne-au făcut rău, şi să acţionăm împotriva a ceea ce simţim noi, pentru că simţirea noastră, de multe ori, e una pătimaşă. Să nu ne conducem numai după simţiri, ci să ne conducem după ceea ce ştim că vrea Dumnezeu de la noi. Această lucrare de a lupta cu ceea ce simţi tu în mod pătimaş, Dumnezeu o vede şi vine El cu harul Său, şi s-ar putea, într-un anumit moment, să primim o dragoste faţă de cineva care ne-a făcut rău, total neexplicabilă din punct de vedere raţional.

„Vino şi Te sălăşluieşte în noi...”

- Sfântul Serafim din Sarov spune: „Dobândeşte pacea şi mii de suflete se vor mântui în jurul tău”. Aţi cunoscut oameni care au ajuns la o asemenea măsură?

- Nu aş vrea să vorbesc despre oamenii pe care i-am cunoscut în mod direct şi sunt încă în viață, nu aş vrea să le zugrăvesc o aură de Sfinţi. Am în minte acum câteva persoane, dar aş vrea să vă vorbesc despre cineva pe care nu l-am cunoscut personal, dar pe care l-am cunoscut din mărturiile altora, şi sunt demne de crezare. Aș vrea să vorbesc despre această persoană care a trecut la cele veşnice, pentru că într-un fel îi sunt apropiat, purtăm acelaşi nume. Este vorba despre Părintele Damaschin Schipor de la Mănăstirea Putna, care a trăit într-o perioadă grea pentru monahism şi pentru creştinism, în general. Părintele Damaschin a fost un Părinte foarte blând, un Părinte simplu, nu avea o pregătire teologică, dar avea o simplitate care atrage harul Duhului Sfânt, o nerăutate intrată în toţi porii fibrei sale. Atâta pace avea acest Părinte, încât în jurul lui împrăştia pace nu doar oamenilor, ci şi făpturilor necuvântătoare. Pe de o parte, ucenicii care l-au cunoscut spuneau că, în cuvinte puţine, te învăluia cu dragostea lui şi cu pacea pe care o emana, şi plecai de acolo molipsit de pacea lui. Această împăciuire a sa cu el însuşi şi cu Dumnezeu au simţit-o şi păsările. Le dădea mâncare din mână şi ele veneau, se urcau pe umărul lui şi mâncau de acolo. La înmormântare au venit păsările în biserică şi au însoţit sicriul cu trupul Părintelui până la cimitir.

Cred că încă mai sunt oameni care, pace având în sufletul lor, o dau şi celor din jurul lor, dar sunt neştiuţi. Virtutea, de cele mai multe ori, nu are „clopoţel”, şi în nici un caz nu-şi pune ea „clopoţel”. Câteodată Dumnezeu îi pune „clopoţel”, face El vădită lucrarea unui om, fie el cleric sau mirean, pentru că oamenii au nevoie să-l cunoască şi să se adape. Dar există şi Părinţi şi mireni ascunşi, care fac lucrarea aceasta de a-i așeza pe cei din jurul lor pe calea mântuirii. Pace având ei, multe suflete din jurul lor se pun pe drumul mântuirii.

- Cum să ajungem şi noi să agonisim în inimile noastre harul Duhului Sfânt?

- Harul este foarte sensibil. Spune Sfânta Scriptură că nu are părtăşie lumina cu întunericul, Duhul Domnului cu duhul cel rău, păcatul cu sfinţenia. Cred că lucrarea noastră trebuie să fie aceea de izbăvire de patimile care ne cuprind, şi atunci vine și harul.

Harul vine în suflet atunci când vasul este pregătit, când este curat. Nu ne părăseşte Duhul Sfânt niciodată deplin; noi ne depărtăm de el, şi când suntem în cea mai mare cădere Dumnezeu vine şi stă alături de noi, vrea să ne ridice. Ce altceva este un gând care ne trimite la spovedanie, decât o lucrare a harului? Ce altceva este un simţământ al pocăinţei pe care îl avem atunci când am greşit, decât o lucrare a harului? Dar o agonisire a harului la un nivel mai înalt nu se poate face decât atunci când avem vasul curăţit, când suntem în lucrarea aceasta de alungare a celor rele din fiinţa noastră, din inima noastră, din trupul nostru, atunci vine şi harul. Câtă vreme trăim şi ne complacem în păcat, nu va veni harul Duhului înlăuntrul nostru cu putere.

Deci, cred că aceasta este prima lucrare, să ne izbăvim de patimi. De fiecare dată când rostim rugăciunea „Împărate Ceresc”, spunem: „Vino şi Te sălăşluieşte în noi, şi ne curăţeşte pe noi de toată întinăciunea...”. Până la urmă, nici nu putem face o delimitare, adică de aici până aici e lucrarea noastră de curăţire de patimi, iar de aici până dincolo vine harul drept răsplată. Nu, e o împreună-lucrare atât în perioada de curăţire, cât şi după aceea. Şi în această primă etapă avem harul care este lucrător cu intenţia noastră, şi după aceea noi avem de lucrat cu noi. Nu înseamnă că dacă ne-a cercetat harul la un moment dat, înseamnă că gata, ne putem culca pe-o ureche! Nu. Există etape şi etape, există veniri de har, cum ne învaţă Părinţii, şi există lipsiri de har, unele pedagogice, până când deprindem virtutea smereniei şi să ne dăm seama că Dumnezeu este Cel care vindecă şi păzeşte, şi nu lucrarea noastră în care să ne încredem 100%.

„Să dăm «refresh»
la viața duhovnicească”

- Ce putem face pentru ca mersul la biserică să nu devină o rutină, o formalitate?

- Nu trebuie să ne speriem când mersul la biserică şi rugăciunea au tendinţa să devină o rutină. Adică, ce vreau să spun? Într-o primă etapă a vieţii duhovniceşti facem lucrurile acestea cu foarte multă râvnă. Suntem plini de entuziasm; ne-a captat atenţia un Părinte duhovnicesc, mergem mai mult acolo unde slujeşte el; ne-a fost dragă Liturghia, începem a o înţelege cât de cât, simţim un foc arzând dacă nu ne ducem la Liturghie. La fel, rugăciunea, în perioada aceasta de har, o facem cu mai multă putere. Există şi etape în care nu mai simţim aceeaşi râvnă, dar asta nu înseamnă numaidecât o împlinire a lor formalistă, ci poate să fie o lucrare a noastră de a-I arăta lui Dumnezeu că şi în momentele acestea de secătuire duhovnicească, momentele în care nu mai simţim aceeaşi trăire la Liturghie, momentele în care ne facem rugăciunile şi mintea zboară, şi în aceste momente noi Îi arătăm lui Dumnezeu, silindu-ne pe noi, că vrem să ne întoarcem la stările de început, la acele stări în care El ne adumbrea cu mai multă putere. În nici un caz izbăvirea de formalism nu se face părăsind cele pe care le facem într-un mod formal, ci însoţind acest formalism cu pocăinţă: „Doamne, uite cum am ajuns!”.

Citeam în vieţile unor Sfinţi Părinţi care s-au nevoit în Sfântul Munte Athos că a ajuns un Părinte la o stare de akedie, de delăsare sufletească, de formalism într-un aşa grad, încât nu mai avea chef să mai facă nimic, şi cele pe care le făcea erau cu totul lipsite de miez. Deznădăjduit, stătea pe-o piatră şi-şi legăna picioarele. Şi i s-a arătat demonul şi l-a întrebat: „Ce faci aici?”. Şi el, cu smerenie, a zis: „Păi, nu pot să-I mai dau nimic lui Dumnezeu, decât legănatul acestor picioare...”. Smerenia aceasta l-a ars pe demon şi a plecat, şi a venit harul cu multă putere în inima lui şi l-a reînsufleţit, i-a dat un „refresh” la viaţa duhovnicească.

Când suntem şi noi în perioade din acestea, trebuie să găsim momente de „refresh”, momente de ieşire, momente de impulsionare. Ascultăm o predică bună, ascultăm un Părinte care este însufleţit şi care ne poate transmite din duhul lui, citim o carte, dar cu foarte multă „conectare” la Domnul. Adică nu-mi place de starea aceasta în care sunt, nu mă mulţumesc că „ei, merge şi-aşa”. Nu merge și-aşa. Și iarăși zic: să nu părăsim cele pe care le facem chiar în starea asta de formalism şi de rutină, pentru că şi de aici puţin-puţin mai putem să ne hrănim. Îl întrebăm pe Părintele duhovnic ce putem face în momentele acestea şi el ne poate da pentru un anumit timp o schimbare de rânduială. Dacă cineva s-a obişnuit atât de mult cu Paraclisul Maicii Domnului şi nu-l mai poate spune cu trăire, un timp poate să spună altceva: al doilea Paraclis, canoanele Maicii Domnului, Noul Theotokarion. Aceste schimbări de perspectivă, aceste „refresh”-uri ne reaprind căldura inimii şi mergem un timp iarăşi cu duh arzând în viaţa duhovnicească, în viaţa de rugăciune, în viaţa liturgică. Asta nu înseamnă că nu mai pot apărea momente în care să recidivăm, dar şi atunci, având această experienţă, cu gândul la dulceaţa pe care am simţit-o atunci când eram într-o apropiere de Dumnezeu, şi această amintire a dulceţii sufleteşti să ne îndemne să tânjim după ea, şi Dumnezeu, văzând tânjirea şi pocăinţa noastră, să ne readucă în acea stare.

„Trebuie să ne rugăm
pentru Adamul întreg”

- Suntem în perioada postului, ne gândim mai mult la suflet. Cum să ajungem la adevărata pocăinţă care să ne curăţească sufletele?

- Şi pocăinţa se învaţă; nu ajunge nimeni dintr-odată la o pocăinţă adâncă. Îmi vine acum în minte un cuvânt de la Părintele Teofil Părăian, care zicea despre Taina Sfintei Spovedanii: „Să ne spovedim cum putem, ca să ajungem să ne spovedim cum trebuie”. Aşa aş zice şi eu aici: să-I dăm lui Dumnezeu pocăinţa atâta cât o avem, şi să ne rugăm Lui să ne înveţe adevărata pocăinţă.

Ne adâncim în duhul acesta de pocăinţă pe măsură ce ne adâncim în relaţia cu Dumnezeu. Zic Părinţii că Dumnezeu, în marea Lui milostivire, nu ne descoperă dintru început nici faptele bune pe care le-am împlinit, nici păcatele pe care le-am făcut. Pe de o parte să nu ne mândrim cu cele pe care am putea să ne gândim că le-am făcut doar noi, fără ajutorul lui Dumnezeu, iar pe de altă parte să nu deznădăjduim văzând cât de adânc a intrat răul în noi. Să-I dăm lui Dumnezeu pocăinţă în măsura cunoaşterii de sine, a conștientizării păcatelor, a neputinţelor, a rănilor sufleteşti pe care le avem. Când suntem mai pregătiţi, vom intra mai în adânc, şi ca atare şi pocăinţa va fi mai intensă. Altfel cum putem înţelege de ce Părinţi sfinţi arătau o pocăinţă atât de adâncă, mult mai adâncă decât cineva despre care ştim, din cele din afară, că are o viaţă cu totul ieşită de pe drumul care Îi place lui Dumnezeu? Cum puteau acei Părinţi să aibă o astfel de pocăinţă sinceră, cum puteau ei să spună că sunt cei mai mari păcătoşi? Când Avva Antonie şi Avva Sisoe şi Sfântul Siluan spuneau despre ei că sunt vrednici de chinurile iadului, ei chiar credeau asta, nu era o metaforă, nu era ceva spus ca să impresioneze. Sfântul Siluan a avut experienţa iadului acum, în zilele noastre. Asta înseamnă că ei aveau o cunoştinţă a cât de adânc a căzut omul, cât de neputincioasă este firea umană. Şi, mai mult decât atât, ei se pocăiau şi pentru păcatele altora. Cum zice Cuviosul Sofronie de la Essex: „întreg Adamul”. Trebuie să ajungem acolo unde să ne rugăm pentru Adamul întreg. În mine sunt reunite neputinţele tuturor celor care au fost înaintea mea şi ale celor care sunt în timpul meu, iar omul duhovnicesc ajunge până într-acolo încât să se roage şi pentru cei care vin după el.

Acum, într-adevăr, noi suntem departe de măsurile acestea, suntem începători în cele duhovniceşti. Nu trebuie să tindem dintr-odată înspre zonele „de sus”, dar în perioada aceasta postul ne invită să ne adâncim mai mult în cele dinlăuntru. Şi când mergem să ne spovedim, fiind o parte importantă a lucrării de pocăinţă, să nu mergem să ne spovedim într-un mod superficial, ci să ne pregătim. Mitropolitul Antonie al Surojului punea o întrebare: „Cum ar fi dacă fiecare spovedanie am face-o ca şi când ar fi ultima?”. Atât, gata, cu asta rămânem, cu pocăinţa asta pe care o arăţi acum! Aşa cred că am putea să ne pregătim în perioada postului pentru Taina Spovedaniei. Acesta este un aspect pe care îl văd eu acum că ar putea să ne ajute în a adânci pocăinţa, astfel încât să ducă la curăţirea sufletului.

„Pe măsură ce mă adâncesc în
pocăinţă, resimt şi durerea altora”

- Vedem că familia, în zilele noastre, este din ce în ce mai atacată. În ce măsură pocăinţa sinceră a fiecăruia dintre noi, unită cu rugăciunea pentru neam, poate schimba ceva?

- Aşa cum spuneam: când mă pocăiesc pentru ceea ce am făcut eu nu înseamnă că pocăinţa mea mă ajută numai pe mine şi atât. Nu. Duhovniceşte gândind, ceea ce fac eu aici, în Suceava, influenţează pe cei din jurul meu, influenţează pe cei din toată România, influenţează pe cei din toată lumea. Dacă eu mă pocăiesc pentru mine, pe de o parte mă ajută personal. Pe de altă parte, resimt mai mult, pe măsură ce mă adâncesc în pocăinţă, şi durerea altora, inclusiv durerea care există în multe familii.

Şi noi, monahii, deşi nu avem familii – dar avem, e drept, o familie duhovnicească –, asta nu înseamnă că nu trebuie să ne preocupe ce se întâmplă cu familia întemeiată după rânduiala lui Dumnezeu dintru început. Din contră, monahii, și cei care preţuiesc monahismul, s-ar cuveni să fie printre cei mai mari apărători ai familiei, ai darului acestuia pe care Dumnezeu l-a dat în societate. Noi, monahii, ar trebui mai mult să ne rugăm ca un tânăr şi o tânără să-şi întemeieze o familie care să fie binecuvântată apoi de Dumnezeu cu prunci, şi între ei să fie bună-înţelegere, şi să nu-şi facă lăcaş vrăjmaşul în sânul acestui dar pe care Dumnezeu l-a făcut omenirii; să ne rugăm ca oamenii să trăiască în dragoste: soţul să-şi iubească soţia, soţia să-și iubească soţul, împreună să-şi iubească copiii, şi copiii să asculte de părinţi. Aceasta m-aș bucura să știu, că rugăciunea pe care o face un monah să nu se limiteze numai la ceea ce priveşte starea lui sufleteasă sau la ceea ce priveşte viaţa din mănăstire. Dar nu numai monahii, ci şi cei din lume: dacă eu am o familie bună, de ce să nu mă rog să fie pace şi în alte familii, aşa cum şi eu, cu mila lui Dumnezeu, simt această pace în familia mea?

Şi atacurile despre care aminteaţi că sunt pornite împotriva familiei nu trebuie acum să ne ducă într-o zonă de descurajare. Încă mai sunt familii care vieţuiesc după cum vrea Dumnezeu, şi niciodată nu va putea să fie familia zdruncinată întru totul. Asta nu înseamnă că trebuie să fim indiferenţi faţă de ceea ce se întâmplă, ci fiecare, la măsura, la locul unde este, la felul cum poate lucra, trebuie să acţioneze împotriva acestei încercări de denaturare a familiei binecuvântate de Dumnezeu şi cum ştim noi, cum am trăit noi în familiile noastre.

Să ne punem, așadar, și mai mult nădejdea în Dumnezeu, Care are frâiele lumii şi ale societăţii, până la urmă. Să ne pocăim și pentru cele pe care noi înșine le-am lucrat împotriva familiei. Că şi noi, în Biserică, creştini fiind, purtând acest nume, nu ne-am arătat vrednici de familiile noastre, că rata crescută a avorturilor în România, ţară creştină, ţară ortodoxă, ce a făcut decât a contribuit la subţierea duhului iubirii din toate familiile, deci și din familiile creştine. Păcatele pe care le facem fiecare împotriva curăţiei afectează toate familiile. Şi eu, ca monah: un gând necurat primit în mintea mea nu mă afectează numai pe mine, ci afectează şi dragostea curată din familie, afectează şi dragostea sau curăţia tinerilor care încă nu şi-au întemeiat şi vor să-şi întemeieze familii. O privire păcătoasă îi afectează şi pe cei din jur, şi le transmite şi lor acest duh de necurăţie – de aceea, bine aţi spus că pocăinţa sinceră a fiecăruia dintre noi ajută familia.

„Libertatea nu e ceva gratuit,
pentru ea s-a murit”

- Suntem la sfârșitul anului mărturisitorilor din temniţele comuniste. Cum să facem să-i urmăm pe aceşti mărturisitori în spiritul lor de jertfă şi de dragoste faţă de aproapele?

- Cred că, în primul rând, trebuie să-i cunoaştem. Mai ales în acest an, într-un mod inspirat închinat amintirii celor care au mărturisit în perioada comunistă – binecuvântat fie acest gând pe care l-a avut Părintele Patriarh Daniel! – cred că trebuie să facem un exerciţiu de memorie, să nu-i uităm, să-i cunoaştem mai bine. Ca să putem să primim din duhul lor de jertfă şi din duhul lor de dragoste faţă de neam şi față de aproapele, cred că trebuie să-i chemăm, și chiar să ne rugăm lor, cu toate că nu sunt canonizaţi. Aflând de lepădarea lor de sine, aflând despre cineva care s-a culcat pe cimentul umed şi rece ca să-l salveze pe altul care poate era mai bolnav, să stea acela pe el şi să nu aibă contact cu cimentul umed şi rece, acest exemplu ar trebui să ne determine să ne rugăm ca Domnul să ne dea şi nouă din spiritul acesta de dragoste şi de jertfă.

Cred că e de datoria celor care acum trăim şi avem o libertate la care prea puţin am lucrat, o libertate cam nemeritată, să preţuim libertatea aceasta tocmai punând-o în oglindă cu perioada grea când oamenii nu erau liberi. Ne dăm seama că libertatea nu e chiar ceva gratuit; pentru ea s-a murit. Având această conştiinţă, să o transmitem şi celor care vin după noi, şi să nu ia ca atare că „aşa ne-am născut” – uite că se poate şi altfel, şi istoria ne-a demonstrat că oricând se poate repeta.

Mărturisitorii din perioada comunistă ne pot fi nu doar modele, ci şi sprijinitori, ajutători în chip nevăzut, rugători pentru noi.

Material realizat de

Raluca Mihaela Tănăseanu