„Părinte, deschide-mi Evanghelia şi zi-mi viitorul!”
Este trist că unii preoţi, care ar trebui să să dovedească fideli slujitori ai Domnului, luptând cu toată fermitatea pentru stârpirea practicilor magiei şi fermecătoriei, devin ei înşişi aidoma vrăjitorilor ori ghicitorilor, orbiţi de dorinţa de câştiguri nemeritate, faimă sau mândrie.
Nu de mult, nişte pelerine, abătându-se către altarul din Poiana liniştii, au cerut să li se citească nişte rugăciuni pentru sănătate şi sporul casei. Conformându-mă rugăminţii lor, mi-am pus epitrahilul pe grumaz, apoi, deschizând Molitfelnicul, am săvârşit câteva litanii, rugându-L pe Dumnezeu să ofere cele de trebuinţă vieţii celor ce îşi plecaseră, cu nădejde, cred, genunchii, ascultând cu evlavie cuvintele inspiratelor rugăciuni.
La final, după ce le-am miruit, binecuvântându-le spre plecare, am observat o mică ezitare din partea uneia, care părea un fel de lider. Ca să nu purceadă la drum cu o povară pe suflet, am întrebat respectuos: „Vă mai pot ajuta cu ceva?” Răspunsul a venit neaşteptat de prompt: „Părinte, dacă nu eşti prea ocupat, n-ai vrea să ne deschizi Evanghelia?” Mărturisesc că m-am arătat o ţâră amuzat de cerere, şuguind oleacă la auzul năstruşnicei lor doleanţe, întrebând ironic: „Dar de ce s-o fac?”. „Ca să aflăm ce necazuri ori cumpene ne-aşteaptă. Avem copii care încă nu şi-au găsit rostul în viaţă. Am dori să ştim cum s-or limpezi toate.”
Profitând de tihna momentului, dar şi de disponibilitatea curioaselor mele interlocutoare, am continuat în aceeaşi notă: „Vă mărturisesc însă că habar n-am cum se face asta”. Văzându-le dezorientate şi vădit revoltate de afirmaţia mea, una din femei zise către celelalte: „Haideţi, suratelor, că pierdem timpul! Nu v-aţi dumirit că nu ştie? Să găsim unul mai bătrân, sigur ne va ajuta!”.
Dorind să-mi repar greşeala ironiei, potolindu-le din vârtejul în care se aflau, le-am poftit pe nerăbdătoarele pelerine la trapeza schitului. Continuarea articolului aici.
